Cimitirul Bellu dacă în momentul dării sale în folosință se afla la periferia Bucureștiului, astăzi se situează în inelul central al Bucureștiului, învecinîndu-se cu Parcul Tineretului și se remarcă prin faptul că față de cimiterele altor țări concentrează singur ponderea covârșitoare a mormintelor personalităților României.
Odată cu reglementarea emisă în 1831 care stabilea ca îngroparea celor decedați să se facă în afara orașului, la 1850 o comisie ia în calcul cimitirul de pe ulița Serban Vodă (adică cimitirul Bellu) care se materializează sau se lărgește în 1851, folosind terenul (grădina) donat de baronul Barbu Bellu .
Asocierea dintre grădină și cimitir ține cont de poziția cimitirelor în planul de urbanism care a dus la chiar la inființarea cimitirului numit inițial „Grădina de suflete a Braonului Bellu”, dar și se faptul că cimitirul este bogat în vegetație și o oază în orașul plin de beton. La nivel simbolic există legătura cu trecerea spre alte tărîmuri – dezideratul fiind Paradisul – cimitirul fiind o zona verde și o oază de liniște dobândește nuanța de grădină a Paradisului. Grădina avea și o biserică, a lui Bellu cel Bătrîn, în locul căreia a fost contruită o capelă de către arhitectul cimitirului, Alexandru Orescu, care a fost ulterior înlocuită în 1890.
Există suficiente dovezi care să ateste vechimea cimitirului, precum grilajul mormîntului clucerului Ion Donea datat 1850 , crucea cea mai veche este a Eufrosinei Vizula – 1851, iar altă cruce pe mormîntul Mariei Coemgiopol, poartă anul 1853. În arhiva Administrației Cimitirelor, exista „Condica concesionarilor de locuri între anii 1859-1874”, cel dintâi "concesionar" fiind C.A.Rosetti, care în Noiembrie 1859, a cumpărat un loc pentru înmormântarea fiicei sale, Elena, iar în Aprilie 1861 alt loc, pentru fiul sau Anton. De aceea i se atribuia lui C.A.Rosetti înființarea acestui cimitir, ceea ce nu corespunde realității, el putând fi - cel mult - inițiatorul organizării sistematice a cimitirului. Al doilea "concesionar" a fost scriitorul Cezar Boliac, care în aprilie 1860 a înmormântat pe soția sa Aristița. Deși de la 1861 sunt înregistrate numeroase înmormântări, totuși pietrele funerare din acea perioada sunt destul de rare.
Pe măsură ce se desființau cimitirele de pe lângă bisericile centrale ale Capitalei, unele familii mai înstărite, au mutat osemintele familiilor lor în Cimitirul Bellu. Printre cei dintâi care au făcut aceasta mutare a fost C.Cantacuzino-Rifoveanu în august 1865, urmând osemintele reprezentanților familiilor Văcărescu (sec.XVIII), Cantacuzino, Florescu s.a., au fost aduse aici de la Biserica Sf.Ioan cel Mare; familiile Ghica, Ralet, Zefeari de la Biserica Sărindar; Mihăilescu, Barbu Slătineanu de la M-rea Cernica; Filitti - din comuna Niscov-Buzau, urmând pe rând Manu, în 1826, Câmpineanu în 1832 s.a. În acest cimitir, în care dacă cei interesați au răbdarea și curiozitatea să privească, să admire și să citească cu atenție inscripțiile marilor familii ale timpurilor trecute - Sturdza, Cantacuzino, Lahovari, Slătineanu, Pache Protopopescu și mulți, mulți alții, se mai pot vedea cavouri impozante ale altor familii de prestigiu din România, eroi ai Primului război mondial, români și străini, căzuți la datorie pe teritoriul României, marii actori și scriitori ai României ante și postbelice .
Cimitirul Bellu face parte din ASCE ( The Asociation of Significant Cemeteries), rețea europeană ce conține toate organizațiile publice și private care îngrijesc cimitirele de importanță istorică și artistică. Principalul obiectiv al asociației este promovarea cimitirelor europene ca patrimoniu al umanității, trezind conștiința cetățenilor asupra semnificației cimitirelor, lucru care s-a realizat prin crearea traseului cultural european. ASCE a creat un traseu cultural al cimitirelor europene în cadrul unul program al Consiliului Europei lansat în 1987 – „The Cultural Routes Programme” – al cărui scop era să demonstreze pe calea unei călătorii în spațiu și timp, cum moștenirile diverselor țări ți culturi din Europa contribuie la o moștenire culturală comună.
