Crezul meu fotografic
Din imensa dezordine de lucruri, chipuri, peisaje, fotograful sustrage particularul - ocazia, întâlnirea - în manifestarea sa neobișnuită: obiectul dorit, trupul drag, surâsul melancolic, ochii enigmatici. Totul este alegere, totul este imagine. Fotograful sfidează comunul, banalul, merge dincolo de posibil, probabil, interesant. Fotografiind, el surprinde ceea ce - pentru un moment sau un motiv anume - i se pare unic. Fotograful decretează ca importantă însăși fotografia, având puterea de a imprima „orice”-ului valoare estetică.
De aceea, cred cu desavârșire că fotograful are acea nemaipomenită oportunitate de a surprinde momentul, emoția, mișcarea, de a „opri” timpul, de a crea un „aici și acum” care, în cele din urmă, va reprezenta dovada palpabilă, reală a amintirii acelei fracțiuni de secundă. Camera mi-a permis să am o conexiune cu oamenii care nu exista întainte. Încerc să creez imagini care merg dincolo de poveste și vreau să îmi expun subiectul independent de moment și circumstanță. Pentru mine fotografia are ca scop crearea unei imagini extraordinare, a unui singur cadru.
Fotografia trebuie să fie tăcută: nu e o chestiune de „discreție”, ci de muzică. Subiectivitatea absolută nu poate fi atinsă decât într-o stare, printr-un efort de tăcere (a închide ochii înseamnă să faci imaginea să vorbească în tăcere). Fotografia mă emoționează dacă o extrag din bla-bla-ul său obișnuit: „Tehnică”, „Realitate”, „Reportaj”, „Artă” etc.: să nu spui nimic, să închizi ochii, să lași detaliul să se ridice singur în conștiința afectivă.
