CREZUL MEU FOTOGRAFIC

Din imensa dezordine de lucruri, chipuri, peisaje, fotograful sustrage particularul - ocazia, întâlnirea - în manifestarea sa neobișnuită: obiectul dorit, trupul drag, surâsul melancolic, ochii enigmatici. Totul este alegere, totul este imagine. Fotograful sfidează comunul, banalul, merge dincolo de posibil, probabil, interesant. Fotografiind, el surprinde ceea ce - pentru un moment sau un motiv anume - i se pare unic. Fotograful decretează ca importantă însăși fotografia, având puterea de a imprima „orice”-ului valoare estetică.

De aceea, cred cu desavârșire că fotograful are acea nemaipomenită oportunitate de a surprinde momentul, emoția, mișcarea, de a „opri” timpul, de a crea un „aici și acum” care, în cele din urmă, va reprezenta dovada palpabilă, reală a amintirii acelei fracțiuni de secundă. Indiferent de domeniul avut în vedere - fotojurnalismul, fotografia corporate, fotografia de eveniment, fotografia de portret, fotografia de peisaj sau fotografia de produs - mă pasionează detaliul, jocul de lumini și umbre, locurile și oamenii în permanentă schimbare, agitatia Bucureștiului, dar și calmul peisajelor.

Fotografia trebuie să fie tăcută: nu e o chestiune de „discreție”, ci de muzică. Subiectivitatea absolută nu poate fi atinsă decât într-o stare, printr-un efort de tăcere (a închide ochii înseamnă să faci imaginea să vorbească în tăcere). Fotografia mă emoționează dacă o extrag din bla-bla-ul său obișnuit: „Tehnică”, „Realitate”, „Reportaj”, „Artă” etc.: să nu spui nimic, să închizi ochii, să lași detaliul să se ridice singur în conștiința afectivă.